Singura..

Sub stele de amagire,imi faceam stup si imi creionam sufletul cu bucati cartonate de viata.Pentru ca,a incetat sa-si mai pulseze continua existenta odata cu plecarea lui..cu plecarea ei..cu plecarea lor..Iesea aer din el,aer de praf mort,care se raspandea printre ochii mei impaienjeniti de apa.Nu mai ramanea decat stingeri de vorbe,sfarsituri de idei,ganduri goale,gesturi oprite,initiative anulate,sentimente retinute..Pustietatea mormantala a singuratatii isi amesteca durerea..Si-o facea mai moale si mai usor de atins,mai usor de privit,mai usor de suportat.Era tot acelasi cer,ca si atunci cand eram amandoi,dar parca acum,il vad acaparat de negru si inchis in jalnica natura.Parca acum,si luna,pe care altadata isi sclipea fantaziile in ochii mei,acum isi decojea franturi de luciu stins si sters.Priveam in gol,stateam pe urma pasilor lui..si il simteam tot mai indepartat..tot mai in ceata..pana nu-l mai simteam deloc.Ma apuca noaptea,si tot acolo eram.Clipeam des,si ma uitam timp indelungat la acelasi copac din fata mea care acum,imi parea gri,si nu verde.Aerul de padure,imi inconjura simturile si trupul,dar fara sa imi dau seama,il ignoram cu desavarsire.Prin acel copac gri,reluam ultima clipa cu el.Si,din nou,mi se rostogolea pe fata cercuri de apa sarata,atingandu-mi buzele dandu-le stralucire.Ciudat insa,este ca oricat as fi incercat,nu puteam sa-mi iau privirea de la copacul din fata mea.Probabil,fiind,un refugiu brusc,de depozitare a durerii ce mi se zvarcolea inauntru,si imi cerea sa-i dau si ei un pic de aer.Rasuflam incet,si imi tineam mainile in jurul trunchiului,incalzindu-mi durerea,dar nu dandu-i aerul de care ea avea nevoie.Cerul de data asta,era cu adevarat negru,iar luna,era ca de obicei,astrul echilibristic intre fascinant si exuberant de frumos.Somnul imi incoltea incet,fiinta,ademenindu-ma in cele din urma in jocul lui somnolent.Adormeam...