Lasa-ma..

Lasa-ma sa visez,te rog.E singurul loc unde lucrurile nu-s dureroase.Unde toate au sensul lor nebun.Unde nu sunt constienta ca ma doare.Si ca sufletul mi-e trist,inchis in zidul somnolentei.Strang coltul pernei intre degetele transpirate,chinuindu-ma sa raman in vis.Sa nu ma trezesc.Din nou in aceea agonie ce-mi sfasie pielea.Parul mi se lipeste de fata umeda.Incerc sa-l dau la o parte,fiind constienta ca visez si ca se va sfarsi visul.Nu vreau asta.Mai vreau un pic...Nu din nou,durere.Mai ramai,vis afurisit! Simt cum pleopele se contrazic,incercand sa se deschida.Nu vroiam..Simteam cum amorteala visului trecea.Si cum durerea imi stapanea din nou trupul.Eram treaza.Cu mainile ude,m-am ridicat din pat.Nu stiam unde sa ma duc.Am deschis fereastra.Ma temeam sa gust din aer.Era prea proaspat si rece in comparatie cu mine.
Am privit clipe-n sir stelele.Unele se mai stingeau in lumina lor,adormind.Altele straluceau cu o putere inexplicabila.De fapt,si eu eram de neexplicat.Dar era placut sa le zaresti.Sa vezi cum mangaie universul cu candoarea lor.Era placut.Uitasem de durere.Pentru moment.Vantul imi gadila nasul .Si ochii.Vorbele imi erau suspendate.Lacrimile reci imi stateau in gene,neavand putere sa-mi alunece pe fata.Mainile imi tremurau de frig si somn.Dar mi-era teama sa mai adorm.Mi-era frig.Ma durea.Durere.Noapte.Stele..Visam?...Lasa-ma sa visez...

Iubiri

-Da,te iubesc!De ce mai ai indoieli?
-N-am.Doar ca ..e ceva neobisnuit in a te auzi spunand asta.
-Atunci,va trebui sa te obisnuiesti.Mi-ai cam lipsit.
-Da?Cat de mult?
-Vrei sa vezi?
-Mai intrebi?
Dupa care,vorbele lor s-au stins intr-un ecou surd al dorintei lui si iubirii ei.Se iubeau.Demonstrandu-si tot mai des asta.Bagajele lui,inca intacte,zaceau langa usa dormitorului lor.Poza ei,inramata cu ei doi pe-o plaja sclipind a mare,le facea cu ochiul.
-Iti place,nu?
-Ce?
-Cum ce?Cum te-am rasfatat?zise el,zambind
-A,vrei laude sa-nteleg?spuse ea,lovindu-l usor cu perna peste fata
-Vreau sa stam mereu asa.Sa-ti aud ticaitul inimii.Si respiratia.Crezi ca se poate?
-Hmm,nu stiu.Depinde..
-Depinde?zise el ,putin speriat si ingrijorat.
-Da,prostutule,depinde daca ma iubesti mult sau..
-Ah,vino-ncoace,zise el zambind a nerabdarea de o avea..
Si cum spuneam,se iubeau...

Bun venit,Toamna!

Septembrie..pigment de toamna.Buze de foc.Fosnete de cenusa.Cam asa imi esti,toamna.O arsita rece si trista.Un apus inecat de spuma ploii tarzii si subtire.Un greu si rastit "Vant de ganduri".
Un miraj de candele impletite cu apa si priviri pustnice si izolate in lumea lor.Un trup zguduit de timpul tau nefiresc de rapid.O natura stinsa,devorata de racoare.De durere.
Un inceput spre un alt inceput.Un oftat.Si un imens de real.
Si acum,rugineste-mi un pic sufletul,sa-i fie mai usor.Si bun venit!

Dialogul vietii noastre

Mi-amintesc perfect acea zi.Erai in fata mea,cu fata umeda si incercanata.Vroiai sa imi cuprinzi talia intre mainile tale spunandu-mi "Te iubesc!" iar eu ca intotdeauna sa-ti sarut buzele,soptindu-ti ca simt exact la fel.Dar nu puteai face nimic.Ceva ne oprea pe amandoi.Rasuflam incet,asteptand un cuvant din partea ta.O vorba.O intrebare.Dar nimic.Pana ce,am zarit,surprinsa cum pe chipul tau se prelingea o lacrima,ce a sfarsit inecata intre buzele lipite si triste.Vroiam sa te intreb ce e,ce se intampla,cu tine,cu mine,cu noi..Dar nu puteam.In momentul in care mana ta,stergea urma lacrimei varsate,buzele tale se desfaceau incet,fara vlaga,pregatite pentru a rosti,ceva ce urma sa-mi schimbe viata.
-Adio!..Si inca o lacrima iti umezea fata,lasand o urma rosie in urma ei.
Uluita,socata.Ce as fi putut sa mai zic.Sa intreb "de ce?" era parca fara rost.Stiam prea bine ca intre noi doi,s-a pus un zid,prea rezistent pentru a ne lasa sa ne regasim.Ne-am pierdut demult.
-As mai putea zice ceva?
-Nu.
-Dar tu?
-Eu..as mai putea zice ca..ca te-am iubit.
N-am vrut niciodata sa accept vorbele tale despre noi,la trecut.Iar "te-am iubit" mi-a fulgerat sufletul.Ma simteam a nimanui.Ma simteam mai pierduta ca niciodata.
-Si ca te iubesc.
Inca ma mai iubea.Asta era ceva ce nu puteam sa cred.Ma mai iubea! Doamne cat as fi vrut sa fi avut puterea sa-i fi zis ca si eu ,ca si eu il mai iubeam,ca am fost prea lasa sa lupt pentru el,pentru noi,ca am lasat distanta sa omoare frumosul ce salajuia armonios in trupurile noastre.Il iubeam.Il iubesc.Imi doream din toata fiinta mea sa-l fi putut imbratisa spunandu-i "Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc" pana adormeam cu un "te iubesc" in gand si in buze.
Dar taceam.Ca de obicei.
-Plec..
-O sa-mi lipsesti.
-Si tu mie.Te iubesc.Sper sa nu uiti asta.
-Si atunci de ce..doamne ce greu era sa rostesc unele cuvinte..imi era greu sa-l intreb de ce,imi era greu sa-l privesc temandu-ma sa nu devin dependenta de el. de ce pleci?
-Plec.Mi-e greu sa stau.Sa stiu ca doar eu simt in suflet un "te iubesc" vesnic.Tu nu-l vei simti nicio..
-Te iubesc!
Ramase incremenit.Nedumerit.Fericit.Se uita la mine,asemenea unui copil mic,ce nu stia ce se intampla.
-Zi-mi ca nu vorbesti serios.
-Nu vorbesc serios.Vorbesc foarte serios.Nu pleca.Te iubesc.
Se apropie de mine,incet si totodata nerabdator sa-mi simta pielea care-i va spune de azi inainte mereu cat il iubeste..si cat il vrea langa ea.Te iubesc!