Voce.

Jucaria unei inimi e atat de mica.Ai putea chiar sa zici ca nu exista.O vezi atat de minuscula in fantezia ei ireala incat ai zice ca e doar o vedenie de-a ta.Totusi isi pulseaza aer prin pielea sufletului fara sa-i pese de durerea umana la care te supune.Isi vede de existenta.Ce ciuda e !Sa o pot simti intr-un cotlon intunecat al mintii mele,sa fim despartite de un zid constituit din ganduri si amintiri ale amandurora.E cat se poate de nefiresc.De multe ori,imi arata imagini pe care doar ea le cunoaste,imagini proaspete si clare,familiare ei.Desi,nu simt nimic la vederea lor parca totusi ma incearca un sentiment de cunoastere,parca le-am mai zarit undeva.
Asa zisa jucarie am numit-o "Voce".Vocea de multe ori,imi adoarme orice simt de ingrijorare si niciodata nu am putut intelege cum de reuseste.Neinteles si totusi simplu.Cand e trista,tace,si ma lasa intr-o singuratate groaznica,asa ca prin gandurile mele incep a vorbi cu ea,a-i asculta durerile.Insa ea,pare imuna la ceea ce incerc eu sa fac.
Am devenit apropiate,foarte ciudat!Cuvantul ciudat in acest context este foarte folosit pentru ca e de-a dreptul straniu! Vocea ma ajuta.Ma indruma.
Si..ce e cel mai ciudat dintre toate..e..ca mi-am dat seama ca e atat de greu fara ea!Pana si absenta imaginilor necunoscute mie doare.
Ciudat dar miraculos de bine.