Cautare.

Ratacind printre urme de uitare si prin frunze descompuse de durere,ma adancesc in mine cautandu-mi sufletul ascuns prin maruntaiele trupului.Simteam cum se lovea de peretele dur si captusit al fiintei mele si-ncercam sa-l gasesc si sa mi-l alin.Din pacate nu am reusit.Poate nu voi reusi niciodata.Insa precum vorba ca "speranta moare ultima" continui sa incerc.Si ratacind asa,pe-o poteca de padure salbatica plina cu batrani si inalti copaci,imi las sa-mi scape cate-o lacrima sa mai ude pamantul aspru.Si cautam cu privirea un adapost,in care sa adorm si sa-mi inchid gandurile pentru o noapte.Vantul incepuse sa bata usor,iar parul imi era furios jucandu-se in aerul rece dar curat.Incercam sa-l stapanesc cu mana dar nu prea imi reusea.Eram obosita de la atata mers.Am zarit bucuroasa un trunchi de copac pe care au luat nastere cativa muschi.M-am asezat,simtind raceala si umezeala trunchiului dar asta nu conta acum.Important e ca imi odihneam picioarele.Eram intr-un suflet de padure,macar am gasit sufletul ei daca nu al meu.Ridicandu-mi privirea spre cer,zaresc cateva pasari intr-un zbor nebun.Probabil ca se apropia ploaia.Dar nici asta nu-mi pasa.Erau de ajuns copacii care imi tineau drept adapost de ploaie si chiar pana la urma imi tineau si de urat.Din lipsa de ocupatie,am inceput sa ii privesc mai atent,mai patrunzator,vazand cu ochii mintii chiar si tesuturile lor lemnoase si corpul lor masiv,crengile lor fragile purtate de vant in multe directii,viata lor traita intr-un mod pustiu si singuratic.Dupa ce terminasem de privit,mi-am inchis pentru cateva clipe ochii,punandu-mi capul in maini.Eram epuizata.Si cautarea sufletului ma depasea.Ma apasa linistea si tresaream la fiecare fosnet provocat de vant.Cu toate ca sufletul nu mi-l gaseam,il simteam mai agitat ca niciodata."Pleaca,du-te!" imi cerea cu desavarsire.De ce sa-l ascult?Si chiar daca l-as asculta unde sa plec?E noapte.E noapte,sunt singura,intr-o multime de arbori tristi ce-si ingropau apusul vietii lor in noaptea asta.Cu fiecare rasarit,ei isi pierd stralucirea de a exista.
-Isa! Isa!
Ma striga cineva.Cineva pe care l-am iubit mult,sau cel putin asa cred.De unde stiuse ca sunt aici?Si de ce venise?Nu vroiam sa vad pe nimeni,mai ales pe acest "el" pentru ca vocea lui de barbat rasuna destul de puternic.Am soptit incet "lasa-ma" desi stiam perfect ca nu va auzi.Si speram sa nu auda si sa nu ma gaseasca.
-Isa,pentru Dumnezeu! Unde esti? si continua sa strige inca vreo jumatate de ora dupa care,nu stiu cum dar am adormit.Cu capul in maini si corpul ghemuit.Imi simteam parul care imi tinea de cald.Si intr-un somn mascat de frica,simtisem mainile reci ce-mi cuprindeau spatele.Am izbucnit intr-un tipat scurt urmat apoi de un zambet trist,dupa care incepand sa plang.El ma privea cu o expresie linistita si bucuros ca ma gasise.Ma lua in brate.
-Mergem?
Nu i-am raspuns.Dar corpul meu ii dadea de inteles ca nu ma opuneam ideii de a pleca.Ma lua de mana si pe neasteptate ma trase spre el:
-Niciodata,dar niciodata,sa nu ma mai sperii asa!vorbise pe un ton grav si serios. Dupa cele spuse ne-am vazut de drum.Dar nici acum,nu sunt eu.Inca sunt in cautarea sufletului..