Confesiuni la miez de existenta

Pe noptiera imbibata de lemn,se afla timpul ce-si spala cu balsam de uitare ochii lui de noapte.Vazandu-ma cu ochii inerti spre un gol al camerei,se gandi sa intre in vorba:
-Suparata?
-Nu.Absenta doar.
-Macar tu existi.Traiesti in maximul unei existente reale si capabile sa inregistreze cele mai profunde sentimente umane.In schimb eu..trebuie sa fiu "timpul".Un infinit groaznic de suportat.E atat de plictisitor de ai stii.Sa traiesti in transparenta altor vieti si sa-ti doresti sa fii om.E atat de groaznic.Ah..
-T., nu e chiar asa groaznic.Macar tu nu o sa incetezi niciodata sa insemni ceva.Pentru ca fara tine,nu am fi nimic.Am fi toti intr-o izgonire continuua.Ne-am cauta unii pe altii disperati,in pierdere de timp,am fi innebuniti.Ne faci umani.Tu ne faci asa.
-Eu?! nu prea cred.Desi,se zice despre mine,cum ca as fi un sfetnic foarte bun,sa stii ca nu e asa.Sunt doar ce trebuie sa fiu.Nu fac nimic in plus sa va ajut.Doar trec prin vieti,si nu ma opresc niciodata.Asta-i sarcina mea.Existenta mea,daca o pot numi asa.O continuua si nesfarsita plecare.
-Da.Dar macar ai ocazia sa vezi zeci de vieti.
-Mda.E si asta ceva.Dar ma crezi,ca intr-un fel,am obosit sa tot vad?sa tot continui sa plec?Ma dor incheieturile timpurii.Ma dor ochii timpului de aer.Ma doare stomac intortocheat cu pagini impletite de confesiuni.Ma doare gatul,umed de atata apa sufleteasca.Vreau o pauza.Sau macar ceva care sa ma faca stabil pentru cateva momente.
-Iti propun ceva,T.
-Ascult.
-Hai sa facem schimb.Voi fi timpul tau iar tu sufletul unui timp cunoscut.Ce zici?
-Ai face asta?
-Normal.
-Atunci da.Normal ca da.
-Atunci,intra-mi in camera sufletului,incuie-te,si desluseste-mi trupul.Intre timp,eu am sa vizitez existenta.
-S-a facut!
-Ok.Ne vedem tot aici,peste 25 de ani.
-Ok.Multumesc!
-Nu ai de ce,T.Eu iti multumesc.